Mmm, nu prea mi-am dat seama că a trecut așa mult timp de cînd nu am mai scris pe blog! Dar iată că ieri s-a întîmplat ceva care mi s-a părut că merită consemnat.
Pentru că timpul nu stă pe loc (1) și farmaciile online sînt mai ieftine decît cele clasice (2), am comandat de curînd două produse cosmetice anti ce vreți voi și le așteptam ieri pe la prînz.
P. era și el acasă și tocmai luam prînzul, cînd bate cineva la ușă. Nu putea fi decît socrul, curierul ar fi sunat la poartă. P. e de acord să îl ducă pe tatăl lui la dentist și să îl și ia. Era ceva anestezie la mijloc și angajamentul de a nu opera vehicule.
P. se întoarce foarte repede.
- Mă sună cînd e gata.
- Are numărul tău de mobil?
- Măcar fixul și tot e ok.
Trec vreo două ore, întreb cum îl cheamă pe dentist, nu îl mai cheamă așa, că a ieșit la pensie domnul respectiv, deci puțin mai complicat de găsit numărul pe internet.
Dar sună cineva la poartă! Ies în mare viteză, tre să fie cosmeticele mele, ole! Cînd-colo, vecina de alături:
- Domnul socru a terminat la dentist și s-ar bucura să îl ia cineva.
P. a purces urgent și nu a fost nici o problemă.
***
Eu m-am hlizit major pentru că nu o dată am auzit formularea asta la IKEA: micuțul cutărică așteaptă să fie recuperat (!) de părinții lui.
***
Am fost la Dublin acum două luni. Ne-a dus socrul la aeroport și l-am rugat să ne și aștepte, uite, ca să îți fie ție mai ușor, ne vedem la terminalul 1. Bine, perfect. Îl și sună P. din Dublin, uite, asta e ora la care ar trebui să aterizăm, pe curînd!
Am aterizat la terminalul 2, avînd doar bagaje de mînă, am făcut noi o inginerie și am găsit o scurtătură spre terminalul 1, doar că a trebuit să ne întoarcem, pentru că nu trecusem prin niciun control. Asta ne-a costat vreo jumătate de oră dacă nu mai bine și oricum eram rupți de picioare. Într-un final am ajuns și la punctul de întîlnire. Nici urmă de socru. Sunăm pe fix, poate nu a plecat de acasă. Nu a răspuns. Sunăm pe mobil. Nu răspunde. O contactez pe cumnata: ce număr de mobil are taică-tău? Ea se distrează că hăhă, stați în aceeași casă, dar îmi dă numărul. Tot nu dăm de socru. Studiem toate mașinile parcate în apropiere. Nimic. Ne învîrtim pe acolo mai bine de o jumătate de oră și pînă la urmă luăm metroul spre casă. Ajungem acasă, socrul ioc. Măi să fie.
După ce am studiat x siteuri cu accidente rutiere, apare și socrul. Eu în culmea fericirii, el parțial în culmea fericirii.
- Păi n-ați zis că să vă aștept?
- Păi unde ai fost?
- Unde am stabilit.
- Păi nu am dat de tine nicăieri. Și am sunat pe mobil.
- A, mobilul meu nu merge. Dar v-am sunat eu.
- ???
- Am dat și anunț prin difuzor!!!
Pînă la urmă am aflat că el fusese la aeroport ”din timp”, adică probabil cînd noi abia ne îmbarcam, el ne și aștepta. Apoi s-a panicat, că avionul nostru nu a aterizat! Păi uită-ne, normal că a aterizat.
El a bîntuit prin aeroport ca la 4-5 ore și a plătit peste 20 de euro parcarea. :D
Este foarte palpitant cum se comunică în familia asta.
PS Îmi dau seama că nu e cel mai amuzant post scris cu mînuțele astea două, dar se pare că chiar mi-am pierdut antrenamentul. Materialul avea potențial. Pardon.
