11 între 1 mai și 1 iunie

A, da, cărți. 

Într-un fel, mă laud, deși nu chiar am motive. Altfel, notez o creștere care mă bucură. Mă întreb dacă nu cumva se datorează faptului că aproape am terminat biblioteca (feng shui etc.)

Văd și eu cu ochiul liber că am citit niște cărticele subțirele, cu toate astea, mă bucur că le-am citit. Da, da, și două chestiuțe gen comics care se citesc cam în jumătate de oră.

În prima poză sper că l-ați remarcat pe colegul meu într-ale literaturii!

Samantha Irby, de care v-am mai scris, mi-a plăcut foarte, foarte mult, dar cu ea sînt deja cumva la pertu, că i-am abonat un newsletter și îi citesc niște prostioare foarte, foarte hazoase (povestește o emisiune de scandal la care vin doi și se ceartă și judecătorul decide cine cîștigă procesul).
Luis García Jambrina, în schimb, a fost o revelație venită de nicăieri. Adică i s-a tras de la faptul că numele nu îmi zicea nimic, dar cartea e foarte subțire, așa că mi-am zis: ia să vedem. A, da, o prietenă a lăudat coperta, pe mine nu m-a atras mai deloc, din nou, dovada. Am primit-o cadou de la o prietenă acum cîțiva ani, am notat doar persoana, nu și data/anul, iar prietena nu își mai amintește, hehe. A apărut în 2006, deci undeva pe acolo.

Samantha Irby nu apare în poză, din motive de ebooks.

e înseamnă ebook, c acele comics, r e recitire și t traducere (menționată doar o dată, pentru că citisem cartea respectivă și în original). 5 cărți sînt cumpărate luna asta (am cumpărat mai multe, mna).

e Samantha Irby – New Year, Same Trash: Resolutions I Absolutely Did Not Keep 28

c Guy Delisle – Le guide du mauvais père 191

c Miriam & Ezra Elia – Edward. Jurnalul unui hamster 89

e Samantha Irby – We Are Never Meeting in Real Life: Essays 288

rt Georges Perec – Was für ein kleines Moped 80

Nick Hornby – The Complete Polysyllabic Spree 278

Siri Hustvedt – Der Sommer ohne Männer 300

Isabel Allende – Țara mea inventată 211

Carlos María Domínguez – Das Papierhaus 93

r Luis Sepúlveda – Jurnalul unui killer sentimental. Yacaré 173

Luis García Jambrina – Vise paralele 121

Cum, necum, s-au adunat 1852 pagini. Îmi pare rău, nu pot mări scrisul de mai sus. E copiat dintr-un document. Da, am încercat. :)

Ar mai fi mai multe de zis, dar nici nu vreau să mă lungesc, nici recenzii (??) la cele mai recente lecturi nu am apucat să scriu pe goodreads și chiar uit de la zi la zi chestii, hehe. Ce vreau să menționez neapărat e că traducerile din spaniolă în română mi s-au părut foarte, foarte reușite. Responsabile sînt Cornelia Rădulescu (Isabel Allende), Irina Dogaru (Luis Sepúlveda) și Ileana Scipione (Luis García Jambrina). Multe mulțumiri.

Chile!

Am mai pus o țară pe hartă anul ăsta, de unde și titlul :P, și mă gîndeam dacă oi mai fi citit din sector, adică nu din sector, că asta știu sigur că da, dar chiar din Chile. Isabel Allende mai zice ea de Pablo Neruda (1971) (am început să-i citesc memoriile în germană, într-o vreme cînd aveam 30 de cuvinte necunoscute pe pagină (hehe, și le notam cu pix verde în carte, yeah! :P), așa că na, nu știu dacă am ajuns la pagina 30) și de Gabriela Mistral (1945) (acești domni, ă pardon domnul și doamna/domnișoara fiind la ora redactării cărții Isabelei Țara mea inventată singurii chilieni recompensați cu Oscarul Nobelul literar (prin 2003 venea asta)). Da, vai de ei chilienii, doar două nobeluri, really, mi-ar fi și rușine mă abțin de la comentarii.

Așadar, am dat cep ;;) colecției Allende, am fost foarte încîntată, recunosc, e drept că e o cărticică ușurică, iar monstrul cumpărat în 2002, Casa spiritelor, ah, probabil de la același talcioc cu Neruda, cu scris mărunțel și da, tot în germană și avînd lejer 500 de pagini, nu m-a atras în mod deosebit. Mă gîndesc totuși că, din moment ce am cumpărat-o, am avut eu așa un scop nobil, dar de asemenea aș dori să precizez că, pînă să citesc Țara mea inventată, credeam că este vorba despre well fantome în Casa spiritelor și eu chiar nu mă dau în vînt după ele, dovada. :P

***
au mai trecut cîteva ceasuri, timp în care am fost beyond busy pe youtube cu vocea germaniei 2019, dau și link, u relax now. revenind,
***

Băi :P, deci (fără virgulă!) mă lasă memoria, scandalos!
Vine așa: Neruda și Casa spiritelor sînt într-adevăr cumpărate dacă nu de la același talcioc, măcar în aceeași zi, pe verificatelea, că yours truly a scris data pe ele și le-a semnat, nu cumva să se rătăcească și să nu mai știm ale cui sînt: ale mele!
Că am avut un pix verde* cu care am mai scrijelit prin vreo carte două (da, mi se pare o crimă asta la o ora actuală, da' am fost și eu excentrică, ce?!) sigur s-a întîmplat, da' se pare că nu a fost soarta lui Neruda care 1 a beneficiat (!) de un pix albastru/negru 2 nr cuvintelor subliniate/pagină e chiar de bun simț (vorbim în continuare de germana mea din 2002, dar vă pot dezvălui că în 2003 nu știam cum se zice la sertar și/sau la tacîmuri, asta pentru că atunci mi-am început cariera de chelneriță și le-am învățat ca să zic așa la botu' calului) 3 am ajuns pînă la pagina 63, dovezile arheologice pixilistice ajungînd pînă acolo. Sincer, respect vio din vremurile alea, că scrisul e chiar și mai puchițit decît la Casa cu fantome spiritelor, mi-oi fi zis eu că memoriile or merge mai ușurel ca romanu', curajoasă mai eram, yay.

Așa, am mai aflat (pardon, cercetat pe net) că Roberto Bolaño e tot de acolo și normal că se pune că am în bibliotecă, dar nu am citit. OK, nu se pune. Am citit în schimb Bătrînul care citea romane de dragoste, de Luis Sepúlveda, care nu m-a leșinat teribil, dar știu că avea oareșce admiratori autorul ăsta din Chile, care mai degrabă să nu crezi, da' am aflat acum din --wiki-- că a fost puțin de răpus de corona pe 16 aprilie a.c., mama ei de treabă. Ia, care știați. Care ați citit? (Vi se pare și vouă că semăna cu Maradona? Mie da.) Cărticica pe care o am eu e scurtă tare și îmi amintesc ceva de niște dureri de măsele (ale unui personaj, bătrînu', nu ale mele!) și nimic mai mult.

Chile!
Dacă citiți cărțulia (tradusă foarte fain din spaniolă de Cornelia Rădulescu) Țara mea inventată, puteți marca apoi pe harta voastră literară o căruță de țări, că autoarea, chiliană, e născută în Peru, a copilărit și prin Bolivia și Liban (tată vitreg diplomat)***, (a trăit și în Belgia la adultețe), apoi s-a exilat nițeluș în Venezuela după ce în Chile s-au trezit cu o dictatură militară, iar la vremea scrierii cărții era bine mersi în SUA, că de ce nu. Deci alegeți voi. Eu am să merg cu Chile. :)

Mi s-a zis că ar exista multe asemănări între Chile și România. Incredibil, dar da. A, da, recomand cartea. :)

***
În încheierea programului de azi, puneți-vă centurile de siguranță, că trecem pe youtube.

Doresc să vă prezint piesa care mă unge cel mai tare la coraszon zilele astea (ascultată deocamdată de 21 de ori, zice statistica). Nu are videoclip, așa că mergeți cu vocea. --Shamir--, doamnelor și domnilor. 

O audiție la Voice of Germany, primită azi, --Stefanie Stuber--. Nu e deloc genul meu, dar mi s-a părut fascinant ce am văzut acolo (și da, apoi m-am concentrat pe cîștigătoarea ediției și am fost foarte ocupată).

--Clipul-- ăsta, o idee mai lung, o să vă distreze maxim. Mi l-a trimis --Ema-- ;) și e în principal despre veverițe. Autorul se jură :P că nici un animal nu a avut de suferit în cursul filmărilor, eu l-am crezut!

S-auzim de bine!

*Dacă pun gheara** pe mine cei de la bibl xx din Iași, recunosc spășită că într-o carte de-a lor am scris cu pixul verde.
**Mă dau lovită cînd am de scris cuvîntul ăsta, deși îmi vine greu, avem motan totuși! pentru că nu sînt sigură cum se scrie. Iaca, s-a făcut dreptate, merg --și gheară, și ghiară--. Dacă arde ffff tare, merge și --gheață-- cu i, da' doar atunci.
***Nu am nici cea mai vagă idee de ce cam de pe aici formatarea a luat-o nasol la vale, o declar nulă.

Harta sufletului*

Băi deci vine așa (adevăru' e că mustăceam să scriu azi un post care ar fi trebuit să fie cu totul și cu totul altceva, pornind de la faptul că nu reușeam dimineață să-mi amintesc dacă P. a fost și ieri la pîine sau nu (și P. întîmplător nu era acasă să-l întreb, plus că voiam și eu să mă bazez că memoria mea valorează o idee mai mult decît o ceapă degerată (da, viața mea e foarte, foarte complicată, păi nu?!))):
citesc Nick Hornby, The Complete Polysyllabic Spree și e foarte, foarte mișto și hm, am trecut-o pe goodreads la ”ce citesc acum”, care pînă acum rubrica asta mi-a adus numai ghinion, practic dacă vreau să condamn la neterminare o carte e de-ajuns să o plasez acolo și adio și n-am cuvinte, da' simt eu că altă soartă o să aibă Nick, a, da, unde eram, zice Nick pe la pagina 169 ceva despre o hartă a lecturilor (a lui nu e cine știe ce brează, că pare a fi fluent în engleză și cu asta basta și nici nu e cel mai mare fan al traducerilor, din ce mi-am dat seama pînă aici) și am fost vag curioasă cam cum ar arăta harta mea din 2020, da' nu mă așteptam la cine știe ce mari surprize, mi-ar fi plăcut să fie ea ceva mai exotică, dar nu e.

Avem așa:

am citit un domn evreu născut în .ro, tradus în .ro din idiș (primit cadou);
niște domni din .ro și o domniță din .ro; recitit o carte cu multe poze și niște texte fff scurte, în .ro; ”citit” o carte cu poze cu Simona Halep;
(nu știu să împart realmente în subcategorii cărțile cu ăăă desene, care or fi ele romane grafice pe alocuri, la mine toate sînt comics, pardon) niște frați din UK cu o cărticică în .ro; un domn celebru din Canada a cărui cărticică am citit-o în franceză; o doamnă din SUA, a cărei cărticică în germană am recitit-o; niște domni din Germania a căror cărticică cu prezentări powerpoint foarte hazoase iar am recitit-o.
Am citit o piesă de teatru de Eugène Ionesco în franceză (recitit, cred). Am recitit o cărticică de Georges Perec în franceză și apoi am citit-o și în germană.
Am citit în română o carte scrisă de un german, foarte faină (primită cadou), am cumpărat-o și în germană, poate ajung și la varianta asta, că nu am reținut totuși mare lucru din ea (non fiction).
Am citit un David Grossman în germană (tot cadou).
Am citit 5 cărți din seria 44 Scotland Street, de Alexander McCall Smith (seria are deocamdată 13 volume), autorul ăsta e disperat, nu știu cum să zic, nu-i mai ajunge, și hm actualmente sînt la volumul 6, dar nu chiar aș zice că îl citesc în clipa asta, hehe, dar sper să mă întorc la el, că nici nu l-am trecut la rubrica ”ce citesc acum”, deci are șanse bune.
Și am citit două cărți în format electronic ale unei autoare americane care a urcat în topul meu personal. Samantha Irby, pentru cine chiar interesează.
Ah, da, și cu asta basta.

Și dacă mă concentrez deosebit de foarte tare, cea mai exotică chestie din ultimii ani e mhh ”descoperirea” unei scriitoare din China, dar care scrie mai nou din UK, Xiaolu Guo.

Altfel, cînd uit să cumpăr cărți, cînd dau atacul. Chiar fără să mai fi mers la Oxfam, tot am trîntit două comenzi online și m-am ales cu ăhă, o grămadă de cărți, pe care le citesc cu mare interes. Cît mă ține!

Niște persoane mai active (??) s-au apucat luna trecută pe instagram să citească o chestie #readtheworld21.

Poza nu îmi aparține, dar nici nu știu cui să dau credit, probabil lui --Lauren--. Poate vă inspiră cumva. Recunosc că mi-am făcut o listuță din luna actuală, dar nu m-a atras ceva în mod extraordinar, ca să mă și apuc de citit.

--Aisha--, în schimb, trebuie să aibă o hartă fabuloasă a lecturilor, pentru că și-a propus acum cîțiva ani (vreo 3? 4? cînd avea cam 13 ani? scrie acolo pe fb, vedeți voi) să citească (măcar) cîte o carte din fiecare țară a lumii (mă rog, cu condiția să găsească în engleză o carte) și se ține de planul ăsta și o admir maxim.

Apropo exotisme, ca să nu mai stau călare pe știri #corona etc., m-am apucat aproximativ cot la cot cu P. să învățăm țările lumii, el le-a terminat, eu sînt pe la jumătate probabil, avantaj eu, desigur, că am băgat și capitalele statelor din SUA și chiar și alte orașe importante (sînt pe la 100+, hehe) și știu și capitalele țărilor din Africa sau mă rog le știam pe toate săptămîna trecută, că mi s-a mai leșinat elanul și e treabă demonstrată științific că practic dacă nu le repet zilnic, aia îs, cunoștințele despre natură nu sînt făcute să-mi rămînă deocamdată în cap. Da' le arăt eu lor (mai vedem). A, site-ul nostru preferat pentru geografie este click --aici--.

Hai că am scris destul. :) Sper că toate sînt de-a dreptul minunate la voi în zonă. Mna.

*asta e un fel de înjurătură :O

Cum să faci din proză poetică o poemă

***

dragostea mea
nu te iubesc pentru tine
nici pentru mine
nici pentru amîndoi împreună
nu te iubesc fiindcă sîngele m-ar îndemna să te iubesc
te iubesc fiindcă nu ești a mea
fiindcă te afli de partea cealaltă
acolo unde mă inviți să sar și eu nu pot face saltul
fiindcă în străfundurile posesiunii nu ești în mine
nu te cuprind
nu trec dincolo de trupul tău
de rîsul tău
există ceasuri cînd mă muncește gîndul că tu mă iubești
(cum îți mai place să folosești verbul ”a iubi”
cu cîtă ușurință îl lași să cadă peste farfurii și peste cearșafuri și peste autobuze)
mă chinuie iubirea ta care nu-mi servește drept pod
căci un pod nu se susține dintr-o singură parte
niciodată Wright și Le Corbusier nu vor face un pod susținut dintr-o singură parte
și nu mă privi cu ochii ăștia de pasăre
pentru tine operația dragostei e atît de simplă
ai să te vindeci înaintea mea
cu toate că mă iubești cum eu nu te iubesc

***

ah, da, nu am făcut nimic deosebit, ce vedeți între *steluțe* este o singură frază din Șotron, domnul Julio Cortázar, Polirom, cap. 93, pag. 464-465, traducerea Tudora Șandru Mehedinți, 2005.
aranjarea în pagină îmi aparține, mai precis: în locul fiecărei virgule am dat enter.

Ce mai face misteriosul domn P. (pe care unii l-au botezat Hans!)

P. e pe val, așa că tre să notez, pînă nu uit.

luni
P. îmi explică de ce nu m-am apucat eu încă de scris lucrarea de licență (da, da, știu, tot aia).
- Uite, tu nu te-ai apucat încă de scris pentru că încă nu ai citit destul pe subiect. Dacă erai vampir, să zicem, și scriai despre vampiri, în jumătate de oră ai fi scris lucrarea aia, că ai fi trăit în perioada respectivă și știai totul super.
- Nuj ce obsesie aveți voi cu România și vampirii, da să știi că noi nu ne identificăm cu ei așa cum vă imaginați voi, ăștia din afară. Dacă nu era nenea ăla îmscapănumeleacuma, nu ne mai frecați la melo cu vampirii voștri cu tot.
- Vlad... Tepeș!
- Țepeș, da, dar nu el, ăla de a scris cartea faimoasă.
- Bram Stoker!
- Ăhă. Adică nu zic nu, noi stem recunoscători că Dracula și turismul, mai veniți, vă rugăm, da cam asta a fost toată identificarea noastră cu vampirii.

***
marți
- Ă, vezi că or trimis pachet din patrie și ă mmm ă iar e pe numele tău.
- Ștefan Chel Mare?
- Cel Mare, chel înseamnă fără păr, ohne Haare, iote ce s-a potrivit. :D
- Ștefan Chel Haare!

.

Memoriile lui Etgar Keret

Yellow. Etgar Keret e un scriitor& contemporan din Israel (născut în 1967). Am avut un curs la facultate în care am tradus o povestire de Ephraim Kishon şi una de Etgar, tot semestrul numai asta am făcut, erau rare zilele cînd traduceam o pagină, de obicei cam jumătate. Mi-amintesc că o colegă avea de ţinut un referat despre Kishon (eram trei în grupă) şi a amînat de cîteva ori referatul şi ne-a scris mail "traduceţi în continuare din Edgar, că nu e gata referatul" şi profesoara (cea mai simpatică ever) a răspuns de fiecare dată "tot Etgar îl cheamă". :)

Am dat întîmplător peste memoriile domnului (mersi, M.!, nici nu ştiam de ele). Au apărut în 2015 în engleză şi în 2016 în germană. Textele nu ştiu cît sînt de noi, pentru că, din cîte am înţeles eu, unele au fost publicate în ziare înainte. Conceptul cărţii cu siguranţă e nou şi m-a surprins, pentru că nu e ceva de genul "mă cheamă Etgar, m-am născut în 67 şi am doi fraţi mai mari".

Urmează nişte spoilere, da' nu mi se par grave, că de asta am vrut să scriu postul ăsta. :)

Părinţii lui Etgar s-au născut în Polonia, Etgar are şi cetăţenie poloneză, pe lîngă cea israeliană. Ambii au trăit războiul cu toate ororile lui, mama şi-a pierdut toată familia în ghettoul din Varşovia, iar tatăl a supravieţuit în*mpreună cu părinţii lui şi alte cîteva persoane ascunşi într-o vizuină/groapă aproape 600 de zile, loc în care au putut sta doar aşezaţi, nu întinşi sau în picioare, aşa că atunci cînd au fost eliberaţi (?) de ruşi, aveau muşchii atrofiaţi de la atîta stat jos şi nu se mai puteau mişca.

Petrecînd atît de mult timp lipit de alţii, pentru tatăl lui Etgar a fost foarte important ca măcar copiii lui să aibă intimitate, aşa că a făcut eforturi mari pentru a-şi muta familia, ani mai tîrziu în oraşul Ramat Gan, într-un apartament mai mare, în care nu mai exista "camera copiilor", ci fiecare din cei trei copii avea camera lui. Cu cîteva zile înainte de marea mutare, toată familia merge emoţionată să viziteze apartamentul: mare, spaţios, nou, într-un bloc cu lift (!), balcon cu vedere minunată, splendid! Doar mama mustăceşte. - Care-i baiul, întreabă tatăl. - Păi, nu este gresie pe jos şi eu trebuie să fac curat. - De gresie n-au mai ajuns banii, spune el.

La mutare constată cu toţii că pe jos nu doar că apăruse gresie, dar era cu totul altfel decît ce mai văzuseră pînă atunci: în fiecare cameră era o altă culoare, pe cînd în tot Israelul nu se găsea decît o singură culoare, bej probabil.

Într-o zi cu soare, autorul făcea duş şi era singur acasă. În baie au intrat trei persoane necunoscute, l-au văzut, şi-au cerut scuze şi au ieşit. Seara, cînd toată familia era acasă, Etgar povesteşte întîmplarea cu străinii din baie. - A, zice tatăl, n-am avut bani de gresie, aşa că am contactat o firmă din Italia şi le-am propus să îmi dea gresia gratuit, iar în schimb am fost de acord ca apartamentul să fie "model" (adică să fie arătat altor persoane interesate de gresia respectivă). :)

Concluzia o trag eu (dar mai scriu): halal intimitate! :)

***
Acum cîţiva ani, Etgar Keret primeşte un telefon de la un tip care se recomandă Jakub Szczesny şi care-i spune că vrea să-i construiască o casă în Varşovia. Etgar spune da, da, apoi se întreabă ce farsă o mai fi fost şi aia. Peste două săptămîni, acelaşi Jakub la telefon, sunînd de data asta din Tel Aviv. Se întîlnesc şi Jakub este într-adevăr un arhitect care a descoperit un mic spaţiu între două clădiri/blocuri din Varşovia şi vrea să insereze acolo o viziune (!) de-a lui, la fel de minimalistă ca şi povestirile lui Keret (ăsta a fost un fel de citat). Etgar merge cu planul arhitectului pe hîrtie la părinţii lui, mama îşi aruncă ochii pe el şi recunoaşte imediat zona, chiar acolo fusese un pod care unea cele două ghettouri din Varşovia.

Nu vă mai ţin (I wish): casa există, am văzut-o din afară cînd am fost în Varşovia, arhitectul o defineşte ca "art installation", lăţimea ei e mai degrabă îngustime, are între 92 şi 152 de centimetri lăţime şi în total un pic peste 4 metri pătraţi per total, deşi e ridicată pe mai multe etaje, şi este funcţională, are o mică baie, o mică bucătărie, un mic birou + un mic dormitor. :) E considerată casa cea mai mică din lume; click >>>aici<<<. Iar aici e ce-mi arată mie google dacă scriu "dom kereta warszawa", multe poze, planuri ale casei, imagini din ea, inclusiv cu Etgar în pat sau la birou. Site-ul oficial al Keret House/Dom Kereta este aici. Ah, încă un link din dezeen, chiar foarte fain organizat.

***
Vă las cu un link la o povestire (neinclusă în The Seven Good Years, memoriile adică (despre care wiki în germană spune că nu au apărut în ebraică, din cauza conţinutului controversat: "Sein Buch Die sieben guten Jahre hat er in Englisch veröffentlicht und wegen des strittigen Inhalts nicht in Hebräisch.") din New York Times, despre cum a devenit Etgar vegetarian la 5 ani. :> Şi vă mai spun că filmul Jellyfish a fost regizat de Keret, are la bază o povestire a soţiei sale Shira Geffen şi a cîştigat Camera d'Or la Cannes în 2007, plus alte premii.

O menţiune finală: pe site-ul autorului găsiţi diverse texte de-ale lui, unele incluse în memorii. :) E activ şi pe facebook (chiar în engleză!).

LE * Mulţumesc, Ema!

Adina Nanu - Călătorie în jurul casei mele

Cred că am citit despre cartea asta şi la Ema, şi la roşuvertical, şi au fost amîndouă foarte încîntate, dacă-mi amintesc bine. Nu am găsit-o la librăria de cartier din Alexandru cel Bun, Iaşi, la Cărtureşti la Pallas Mall parcă nu era, singură nu am găsit-o la Aquarium Librarium la acelaşi mall, am întrebat dacă o au, o aveau, domnul care lucrează acolo m-a dus la un raft unde cu siguranţă n-aş fi căutat-o, mă aşteptam să fie în format "normal", nu este, este din categoria "album de artă" şi costă 75 de lei. Mmmm, am stat, m-am gîndit, m-am învîrtit, am plecat, am continuat să mă gîndesc dacă să o iau, am făcut transformarea în euro, mai aveam nişte bani pe finalul concediului, m-am hotărît că merit, am revenit la Librarium, am cumpărat-o şi sînt foarte foarte bucuroasă de decizia mea.

La roşuvertical parcă (viaţa mea are foarte mulţi "parcă", după cum se vede) am citit că a citit-o într-o zi sau cam aşa ceva (sau nu!), am pornit şi eu la drum gîndindu-mă că o s-o dovedesc foarte repede, are multe poze imagini ilustraţii, merge ţuţ. N-a mers chiar ţuţ, pentru că totuşi e o carte serioasă şi eu n-am putut s-o citesc în două ore şi mi-am şi dat seama destul de repede de asta şi m-am relaxat din punct de vedere al vitezei. :)

Iar a durat un moment pînă să înţeleg despre ce e vorba în propoziţie, dar şi cînd a început să mă prindă, m-a fascinat! Doamna Adina Nanu a împlinit 88 de primăveri pe 4 august, îi doresc din inimă La mulţi ani!, avea 87 cînd a apărut ediţia cărţii pe care am citit-o eu, o reeditare, în acest format "album de artă". Mă bucur foarte mult că am citit cartea aşa şi nu în prima ediţie, a fost o delectare pagină de pagină, m-a fascinat varietatea formelor de exprimare artistică regăsite în carte şi nutresc o mare admiraţie faţă de o persoană înzestrată cu un asemenea talent.

Mi s-a părut că toată cartea e străbătută de un optimism de nestrămutat, de multă bucurie de viaţă şi de un umor incredibil, datorate, desigur, autoarei. Toată saga nenumăratelor procese pe care le-a avut după revoluţie pentru redobîndirea Casei m-a ţinut în priză, a fost într-adevăr ca un serial în care nu puteai şti niciodată dinainte ce urma să se întîmple, după cum scrie şi doamna Nanu. Recunosc că am pierdut definitiv firul caselor, pentru că sînt mai multe, asta probabil pentru că, am stat eu şi m-am gîndit, s-ar putea să cunosc Parisul ceva mai bine ca Bucureştiul (haha!), deci strada X sau strada Y pentru mine sînt doar nişte nume, care s-au mai şi schimbat de-a lungul deceniilor, deci cred că aş fi apreciat o mică hartă simbolică, cu x-uri chiar, aici e casa părintească, aici am locuit cu soacra, aici e primul apartament, dar chiar şi aşa, a fost ok.

A fost interesant să o cunosc pe autoare, să-i cunosc familia (ce înseamnă "a cunoaşte"?!) şi sateliţii :), prin intermediul cuvintelor şi, cel mai adesea, şi al unei schiţe (unde schiţă în lumea mea înseamnă un fel de desen, dar recunosc spăşită că nu mă pricep mai deloc la termeni din domeniul picturii etc.). A trebuit să constat clişeistic o dată în plus diferenţa dintre generaţii, mă gîndeam zilele astea la numele profesoarei mele de matematică din liceu, după eforturi intense, mi-am amintit prenumele ei, mama mea îşi aminteşte în detaliu scene din şcoala primară, eu uneori am impresia că nici n-am trecut prin şcoala primară :), iar doamna Nanu probabil că ştie şi azi ce anume a învăţat la materia x cu profesoara y în anii '30. Mi-a plăcut foarte mult ce i-a spus nepotul Sif, cum bunica lui care merge la procese fără să îşi mai ia avocat (pentru că după atîtea procese a învăţat procedura şi se poate "apăra" singură...) e un exemplu pentru el.

N-aş şti să spun cui nu i-ar plăcea cartea asta! O recomand cu mare drag tuturor.

Aş dori s-o invit pe Ema 1. să continue planul interviului cu doamna Nanu :> 2. să-mi spună dacă-i surîde ideea de-a merge prin Bucureşti (într-o zi cu soare şi cu cer senin, datorate mie, se-nţelege :D) la o plimbărică (gen!) în căutarea locurilor (pe alese) descrise în Călătorie în jurul casei mele. Eu aş avea un mare chef, cînd mai ajung prin zonă.

La capitolul greşeli de tipar, practic mai nimic de comentat, am găsit două evidente, în plus, o despărţire în silabe bizară (cred că era vorba de al-tfel), un typo pe coperta 4 (!). Cred că Epilog nu e editat (?) mai deloc, la pagina 244 am numărat 4 greşeli şi de acolo nu am mai notat aspectul.

PS Scuzaţi abundenţa tăieturilor din postul ăsta.

LE Mă străduiesc să scriu doar impresiile mele cînd scriu despre o carte. De asta nu am recitit înainte de a scrie postul ce au scris la vremea respectivă Ema şi roşuvertical. Văd acum că Ema încheie postul ei astfel:

Inițial, mă gândeam să plec în căutarea clădirii pe străzile de la Aviatorilor, dar mi-am dat seama că zidurile nu pot suplini spiritul energic și creator care a plecat dintre ele - în schimb, el se regăsește între copertele acestei cărți minunate, în care paginile sunt noile ziduri, iar picturile sunt ferestrele prin care se poate privi înăuntru.

PS Am mai modificat un pic optic citatul.