Dan Coman, aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată
Atenție! Cel mai probabil spoilers!
Doresc să îi mulțumesc lui Dan Coman pentru că a fost foarte, foarte drăguț și mi-a dat autograf, deși era în timpul liber.
Îmi vine greu să scriu despre cartea asta și sper să nu dau impresia că am ceva cu autorul. Cînd încă nu terminasem lectura (eram pe la jumătate), începusem să am îndoieli legate de modul în care percepeam scriitura. Am luat o pauză și mi-am recitit impresiile scrise după Căsnicie. Poate fi vorba de același autor?!
Sigur, Dan Coman este un scriitor versatil, nu orice poet poate scrie proză și nu orice prozator poezie și așa mai departe. Încă nu i-am citit poeziile, am început cîndva să citesc Parohia, era ebook și ori nu mă împăcam eu prea grozav cu cartea electronică pe atunci (nici azi nu mor de dragul ei), ori nu m-a atras în mod deosebit cît am apucat să citesc, cert e că nu am terminat-o. Cu altă ocazie. Drept e că vreau s-o citesc, pentru că lumea în gusturile căreia am oarece încredere tare a mai lăudat-o. Nu că asta mă determină să citesc sau nu o carte! Ah, sîntem încă la introducere, după cum se vede. Am citit cu siguranță povestirea O întîlnire cu cititorii și cum ar fi putut să nu îmi placă? Am pregătit-o să o recitesc după terminarea acestor lucruri, o s-o fac după ce public aceste rînduri.
Căsnicie mi-a plăcut mult și cînd m-am apucat de aceste lucruri, am sperat să existe o asemănare cumva între ele. Destul de repede m-am gîndit că hm, parcă aduce mai mult a Parohia, dar nici o problemă, văd că merge, super.
Doresc să subliniez că nu am găsit nici o greșeală de tipar, o raritate la cărțile publicate în România în ultimii ani. Wow.*
Mi-a plăcut mult introducerea fragmentelor în limba georgiană (am dat sfoară-n țară, poate găsesc pe cineva care cunoaște limba, am o promisiune, chiar sînt curioasă dacă au sens și dacă da, ce anume înseamnă).
Și citeam eu așa, el îi împăturea soției lui cămașa și o punea în dulap, mai mîncau ei, mai nu știu ce (el fiind un cetățean care nici nu cred că era cetățean, că nu avea nici un act și nu cred că a mers la școală, neavînd nici un act, nu? Dar cînd se gîndește la ea, este doar ”soția lui” (sau ”sa”), nu femeia, nu nevasta, nu nimic. Ok!).
Am ajuns la capitolul trei (pagina 80), mi-am zis ia te uită, se schimbă treaba, foarte interesaaaant, după care, foarte repede, mai precis din punctul în care începe o oscilare (pentru mine fără cap și coadă, dar foarte apreciată de alți cititori (am citit pe net)) între narațiunea la persoana a treia și cea la persoana întîi, vai de mine, de acolo m-au luat încet-încet toți dracii. Pardon! Am fost de cîteva ori pe punctul de a abandona cartea (și de ce nu ai făcut-o, măi dragă, se vor întreba unii. Răspunsul meu acum e hehe, am terminat eu Șotron, varianta șotronită, de acum s-a terminat cu barierele psihologice etc. Asta s-a întîmplat în 2019, de asta Parohia a rămas așa...)
Revenind. De unde cartea îmi era semi indiferentă, dar era ok, a început să mă enerveze foarte, foarte tare. Și nici măcar finalul, care mi s-a părut bun, nu a mai reușit să o pună într-o lumină favorabilă în ochii mei. (Dar tot mă minunez cît de coerenți sînt oamenii în carte, respect, inclusiv țăranii.)
Toată povestea V și P nu m-a impresionat cu nimic (pozitiv :) ), aventurile ei din adolescență mi-au amintit de o prozatoare contemporană, mă scuzați, nu dau nume, dar da, de unde la Căsnicie mi s-a părut că autorul a redat vocile personajelor cu un ton foarte convingător (!), cînd intrăm în așa-zisă perspectivă feminină în aceste lucruri, la mine cel puțin s-a rupt filmul rău de tot.
Și de unde V, care și-a jurat în barbă că nu va mai suferi niciodaaaaată pentru un bărbat, pac, îl vede pe P și cade ca musca (ah da, destule muște în carte. Și plastic, pungi (?), nailon, cearceaf apretat, nu știu, nu am gustat imagistica cine știe ce.), iar acest P o tratează deosebiiit (sînt ironică, ha), dar ea îl iubește și el o iubește, extraordinar. Sînt o groază de detalii care poate erau menite să continue atmosfera poetică din primele 80 de pagini, la mine nu au prins, îmi pare nespus de rău. Și niște chestii care nu chiar se potriveau, mi s-a părut mie.
Cum ar fi, în marea de detalii, lipsa informațiilor legate de finanțele mamei lui V, ale Doamnei și ale mamei lui P. (E posibil să fi existat detalii legate de finanțele Doamnei, că nu degeaba are ea vilă, nu?, dar nu le-am reținut.)
V are un scris deosebit de ilizibil, dar nu renunță la scrisul ei nici să o pici cu ceară, chiar cînd e foarte posibil să nu ia niște examene, pentru că nimeni nu înțelege ce a scris. Dar, să vezi și să nu crezi, colegii copiază temele de la ea, plus că intră și la liceu, și la facultate, dar noroc că erau foarte destupați la minte profesorii și făceau orice efort de interpretare a unor mîzgăleli, doar-doar va fi admis candidatul cu notă mare, da.
V ne spune în detaliu ce a cumpărat de la magazin în ziua x, dar cînd să aflăm ce sfaturi de viață îi dă Doamna, atunci intră în scenă ”bla bla bla”. Vai!
Tot la capitolul detalii, nu am prea înțeles de ce era relevant să știm cîte zile a stat în spital mama lui P, dar despre boala lui P aproape nu aflăm nimic. Și morfina oricum se găsea pe toate gardurile, că știm de acum că ei erau din ce în ce mai strîmtorați. Și mulții fani ai lui P de ce nu s-au dat peste cap să vină să îl ajute într-un fel sau altul? Sau poate venise unul din ei și adusese o traistă de morfină, da, posibil.
Cînd V și P ajung acasă la P, P se spală pînă la brîu într-un lighean cu apă rece. Ca la țară, că doar acolo erau. Dar ceva mai tîrziu, din partea mea să fie și ani, dar tot la țară, și cu siguranță în comunism, vin ei repede acasă și dau drumul la apa caldă în cadă și au și gresie și nu mai știu ce. Pardon, eu sînt din Moldova, abia de cîțiva ani a început lumea să aibă ”condiții” și pe la țară, dar tot nu poți încă să te arunci în cadă cînd îți tună ție (și să te speli cu apă caldă), durează pînă încălzești apa, mai ales ditamai cantitatea. Mna, Moldova!!
Ah, da, Luca! De ce are nume personajul ăsta (de la o bucată încolo)? (Pentru că toți din trecutul ei au, ah!) Și de ce i-a crescut ei inima cît aluatul de pîine (!) cînd Luca a ținut minunatul discurs în piață? Pardon, dar dacă tot povestește la persoana întîi și nu are de ce să îi fie rușine de trecutul ei, poate să și precizeze că ”na, îți dai seama, eram mai naivă acum cîțiva ani”. Nu, ea rămîne tare pe poziție. Super, măi fată! (Trebuia virgulă după măi? Vai, ce mă fac.) Ah, greșesc, că doar P seamănă cu Luca, doar că nu e violent (vezi atitudinea lui față de țărani sau cum vorbește despre ei.)
Cu proful de sport, mă abțin.
Ah, și de cîte ori pe noapte fac dragoste. Măcar nu e un număr bătut în cuie.
Ah, mai am: cînd V se întoarce din stațiune, un drum lung (asculți cam de 10 ori o casetă pe ambele fețe), se face o singură pauză, pentru a fi studiat un arbore parcă. Atît. Cînd V și P se plimbă prin pădure, ea ”trebuie să facă pipi”. Din nou, ok!
Orășelul din nord e două pagini mai tîrziu orașul. Marele Oraș sper că e poetic, pentru că de-a dreptul misterios nu e nici pentru cititoarea de la Iași.
Îl rog mult pe Dan Coman, dacă se poate, să fie o idee mai moderat în folosirea cuvîntului ”superb”. Într-un număr relativ mic de pagini (de pe la 140 la 160, cel puțin) avem așa: bărbat superb (de două ori), lumină superbă, pisică superbă, iarnă superbă, salutul superb (mi s-a părut și mie deosebit ăsta), superbele fotografii și cam așa.
Mi-a plăcut o scenă, noaptea, la lac, care e realism magic (please!). De asemenea, m-a distrat faptul că García Márquez e pomenit cu numele/nume de personaje/titluri de mai multe ori, dar lui P nu îi place realismul magic, hihi.
Am văzut un clip de aproximativ 5 minute în care Dan Coman povestește cum a scris o parte din aceste lucruri în SUA, cu o bursă (da, scrie și la începutul cărții). Cam pînă pe acolo mi s-a părut mie destul de ok cartea. Începînd de la acel capitol trei (pagina 80), impresia mea a fost că poate l-a presat timpul și cumva nu a mai revenit asupra textului. Multe repetiții poate ar fi putut fi formulate altfel, de tipul tînăra, fata, femeia, fetița etc. De asemenea, cumva titlurile cărților și discurilor (”Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră/Sonatina de pian pentru mîna stîngă”) mi s-au părut cumva de umplutură/name-dropping. Poate nu mi-ar fi sărit mie atît de multe lucruri în ochi începînd de acolo dacă nu m-aș fi poticnit la fiecare pagină.
Îmi pare foarte rău că nu mi-a plăcut mai mult. Pe de altă parte, îl am pe Enescu aici, am mari speranțe de la el.
*Am găsit totuși un pleonasm amuzant, de două ori.
Și doresc să lansez întrebarea de ce pe domnul García Márquez îl cheamă în românește doar Márquez. Sîntem noi, românii, așa, mai cu moț? Menționez că, dacă tot sînt în stare tipografiile din România să redea caracterele spaniole, atunci ar merge și Buendía în loc de Buendia și Bolaño în loc de Bolano.
PS Am scris textul ăsta în LibreOffice și iar am probleme cu formatarea în blogspot. Sper să se poată citi totuși.
No comments:
Post a Comment